marți, 20 nov. `18

Vali Florescu a plecat de la Gaudeamus cu premiul pentru traducere ”Antoaneta Ralian”, decis de un juriu din care au făcut parte Denisa Comănescu şi Ion Bogdan Lefter. Premiul i-a fost acordat pentru traducerea din limba engleză în limba romînă a volumului de proză scurtă „Femei cu bărbați” de Richard Ford, iar editorul volumului și coordonatoare colecției Endorfiction, Alexandra Rusu, a și luat-o la întrebări. Vali Florescu este printre traducătorii care aduc #endorfineliterare mai aproape de cititori, ea a mai tradus ,,Corpul ei și alte desfătări", de Carmen Maria Machado, tot un excepțional volum de proză scurtă din colecția #Endorfiction de la Vellant. Premiul acesta este poate cel mai rîvnit de editura Vellant și întărește decizia noastră de a trece numele traducătorilor pe coperta 1, alături de autor. Vă invităm să vă bucurați de interviu.

Ce probleme speciale de traducere a pus Ford? Ce particularități a avut, dacă n-a pus probleme?

Așa cum se întîmplă în cărțile de povestiri, atunci cînd narațiunea alternează între persoana a treia și persoana întîi, trebuie să calibrezi adecvat stilul pentru fiecare povestire în parte (două povestiri sînt la persoana a treia, una la persoana întîi).

Particularitățile au fost date de stilul simplu dar totuși elaborat al autorului, care analizează nuanțele foarte delicate ale sentimentelor dintre două persoane, în acest caz, un bărbat și o femeie, un bărbat și mai multe femei, un adolescent de șaptesprezece ani fascinat de o mătușă cu sex appeal, prins la mijloc într-o relație fără viitor a părinților săi, recent despărțiți.

M-a captivat felul în care Ford încearcă să fixeze fracțiunea de secundă în care se naște sau dispare atracția dintre două persoane, modul în care ea poate evolua sau poate fi stopată în fașă, conflictul între cursul firesc și rutinat al vieții de cuplu și visul unei noi relații salvatoare; frazele care spun mult mai mult decît spun.

A contat semnificativ și faptul că două dintre povestiri se întîmplă la Paris, oraș pe care l-am vizitat cu placere acum vreo zece ani și chiar în Jardin du Luxembourg, pe care o păstrez în fotografii la care țin. Practic, în timp ce traduceam am revizitat Parisul și am comparat în permanență cu imaginile din mintea mea și cu propriile mele păreri despre el și oamenii pe care i-am întîlnit.

Lucrul care m-a amuzat nespus a fost că, în povestirea Occidentali, traducătoarea, Madame de Grenelle, este cea care are drept de viață și de moarte asupra versiunii în franceză a romanului scris de personaj, care speră să se lanseze cu succes la Paris. Vă asigur că eu nu îmi permit niciodată să fac asemenea modificări în traducerile mele. Idealul meu este să reușesc un grad cît mai mare de adecvare la intenția și stilul autorului, în timp ce textul sună cît mai firesc în limba română.

Câte cărți ai tradus până acum?

Cred ca am ajuns la 51, în general beletristică, dar am tradus și non-fiction.

Cât și cum traduci pe zi? Număr de pagini, tabieturi.

Depinde. Eu am tradus în mai multe etape și în mai multe feluri.

Inițial, acum aproape 30 de ani, am tradus o carte în trei luni, pentru mine, cîte pagini pe zi reușeam, după facultate, pînă seara tîrziu.

Apoi, prin anii 90 și ceva, am tradus ca să-mi suplimentez veniturile (eram studentă), și cîte 30 de pagini pe zi, de literatură fără pretenții, dar care se vindea foarte bine. Din prima mea traducere, am cîștigat cît să îmi cumpăr o pereche de cizme de piele de la un butic de la Eroilor.

Între 2004 și 2010, am tradus acasă, ceea ce e cel mai greu lucru posibil. Atunci am văzut ce înseamnă lupta cu inerția. Mă apucam de tradus pe la ora două-trei, lucram pînă pe la șase-șapte, apoi mă reapucam de muncă după zece și adesea mă prindea și ora două noaptea. Aveam un deadline, care trebuia respectat.

Nu am prea multe tabieturi, în afară de necesitatea de a avea o cană de cafea fierbinte lîngă mine cînd mă apuc.

Există vreun autor pe care visezi să-l traduci?

Da, Salinger. Cred că nu există nimeni care să îl poată traduce mai bine decît mine.

Cum e viața unui traducător literar?

Vorbind de viața unui traducător literar din România, pot să spun că e o viață destul de complicată și de plină de frustrări dacă nu ai grijă să ți le rezolvi din timp, înainte de a te apuca de lucru.

Traducătorul literar român este ridicol de prost plătit (între 2 și 4 euro net pe pagină), și cred că lucrurile nu se vor remedia atîta timp cît nu se va ajunge la un tarif de minimum 6-8 euro net (nici chiar eu nu pot crede că vom ajunge în următorii zece ani la tariful european, de 20 de euro, chiar și 50 pentru textele extrem de dificile, de solicitante și de prestigioase).

Prin urmare, ca să poți traduce trebuie să ai din ce trăi, practic tu subvenționezi cu munca ta traducerea care urmează să apară și, dacă nu ai alte surse de venit, nu poți traduce decît sporadic, cu un deadline foarte larg.

Nu cred în traducătorii care spun că traduc doar pentru propria plăcere, că ar face-o și gratis, pentru că ei nu pot deveni adevărați profesioniști în domeniu.

Ca sa devii profesionist, nu ajunge talentul (deși nici el nu se găsește chiar pe toate drumurile), e nevoie și de foarte mult exercițiu, pe texte cît mai variate și mai pline de provocări.

Un traducător trebuie ori să își improvizeze o sală de fitness acasă, ori să își facă abonament la sală. Toate aceste ore de sedentarism puse în slujba culturii și a editurilor lasă urme foarte puternice, care trebuie contracarate din timp.

Cred că există multe feluri de viață de traducător. A mea a însemnat multă muncă (am calculat de curînd că am petrecut traducînd efectiv cam cinci ani din viață), ceva supărări legate de faptul că editurile nu îți oferă sau nu îți arată mereu respectul pe care îl meriți și foarte multe satisfacții, atunci cînd cititorii îmi spuneau că le-a plăcut cartea X, pentru că pare că e scrisă direct în limba română. Mai mare compliment pentru un traducător eu nu cunosc.