marți, 19 feb. `19

M-am întins în iarbă, printre copacii căzuți, și soarele care îmi încălzea palma mi-a dat senzația că țin în mână un cuțit cu care pot să-mi crestez, cu o singură mișcare agilă, jugulara. Din spatele meu, având drept fundal o casă în același timp dărăpănată și familiară, auzeam vocile fiului și bărbatului meu. Amândoi în pielea goală. Amândoi bălăcindu-se în piscina albastră din plastic, cu apa la treizeci și cinci de grade. Era duminică, ajunul unei zile de sărbătoare. Mă aflam la câțiva pași de ei, ascunsă printre tufișuri. Îi spionam. Cum se face că eu, o femeie slabă și depravată, care-și imaginează că are un cuțit în mână, sunt mama și soția ăstora doi? Ce-mi rămâne de făcut? M-am ascuns bine, afundându-mă și mai mult în pământ. N-aveam să-i omor. Am aruncat cuțitul. M-am dus să pun rufele la uscat cu cel mai firesc aer din lume. Am atârnat cu grijă ciorapii bebelușului și pe cei ai bărbatului meu. Chiloții și cămășile. Îmi imaginam că arăt ca o țărăncuță ignorantă, care întinde rufe și-și șterge mâinile pe fustă înainte de a intra în bucătărie. Nu și-au dat seama de nimic. Întinsul rufelor fusese un triumf. M-am culcat din nou între trunchiurile tăiate. Deja se fac rezerve de lemne pentru anotimpul următor. Aici oamenii se pregătesc de iarnă la fel ca animalele. Nimic nu ne deosebește pe unii de alții.

Îți stârnește endorfinele? Comand-o aici >> http://www.vellant.ro/carte/mori-iubitule-24542164...